olandezii sint un fel de “kilometrul zero” al umanitatii… omul asa cum, structural, l-a conceput dumnezeu, fara devenirile ulterioare… arhetipul in schelet…
mama, nu e asa ca exista oameni care nu au nimic in comun cu progresul si cu credinta in fericire (am auzit zilele trecute expresia “fericire personala”- parca ar exista o fericire “impersonala” sau “colectiva”!), oameni pentru care optimismul e non-sens fara sa devina pesimisti, pentru care totul se petrece inauntru si ramin de aceea neimpartasiti, cum sa scap de singuratate cind luciditatea refuza sa accepte dragostea ca solutie? nu e asa ca oamenii acestia exista? si nu e asa ca eu sint unul dintre acesti oameni? si nu e asa ca nu e vina mea ca sint astfel? si nu e asa ca intr-o zi, buna, senina, definitiva, am sa ma privesc in oglinda si am sa imi spun: “teribil cum semeni cu mama ta!”?
as vrea sa scriu despre festivitatile de comemorare de ieri dar parca nu imi prea vine… dupa post-ul despre superficialitatea si dulceata hainelor, e greu sa trec pe partea cealalta…
miine e o noua zi, imi iau familia si ne avintam in peisajul olandez, rezervatia veluwe, cu biciclete gratis, vint inevitabil si seara caprioare…http://picasaweb.google.com/zaraferdmiha/InTheVeluweReservation#5299713629181515010
azi dimineata am avut o revelatie: pe mine nu ma intereseaza hainele… mimez un oarecare interes pentru ca ma simt social obligata sa o fac… de ce obligata? e un fel de “inner self” care nu vrea sa ma lase sa ies in evidenta prea tare, sa arat prea bine, iesitul in evidenta iti sacrifica libertatea, asta nu vrem sa ni se intimple, nu-i asa, copii? nuuuuuuuu…
recte: am citeva perechi de blugi (toti sexi fara sa fie exagerati), citeva perechi de cizme (infiorator cum seamana intre ele!), bluze si tricouri absolut ne-epatante dar neputind sa evite o doza minima de indecenta prin caracterul “mulant”, citeva perechi de pantofi (sint toti aproape la fel, culoarea e alta)… 99% din hainele mele sint UNI… am o garderoba perfecta: nu am nevoie de mai mult desi daca ar fi ceva mai putine articole nu as remarca defel…
CUM imi aleg hainele? buna intrebare, aici revelatia de azi dimineata… neavind in singe darul de a ma GINDI la haine, reflectia vestimentara imi lipseste cu desavirsire, imi ramine doar sa ma inspir din alta parte… ati ghicit: de pe strada!! am zile cind imi permit sa “act happy”… sint, carevasazica, voioasa, bucuroasa (ce cuvinte nefericite, iti strica toata bucuria de a scrie despre bucurie, nu ma regasesc in ele deloc, deloc, de aceea apelez la alte dictionare)… revenind la ceea ce spuneam: zile cind sint mai voioasa decit de obicei… ei bine, aceste zile au o caracteristica anume: imi reveleaza lumea dimprejur… si incep sa si VAD oamenii de pe strada, exersez “eye contact”-ul, functioneaza daca esti voios si bucuros, cel caruia i te adresezi ramine fixat pe tine doar daca ii esti superior prin voiosie si deci succes si deci putere! exagerez, nu copii? daaaaaaaa… si pe linga exercitiul uman al acestor zile mi se mai intimpla ceva, ceva minunat, o deschidere catre o noua garderoba!! vad o cizma, ma indragostesc, vad o curea, imi spun “imi trebe!”, vad o jaca de piele si incep sa pling, vad o rochita si imi promit ca la vara am sa port numai si numai rochite sexi…
concluzia: voiosia si bucuria duc la superficialitate! q.e.d., mihaela
am cunoscut-o pe madeinusa acum o saptamina fix… simbata trecuta noaptea am avut exact atita energie cit sa vad inceputul, 10-15 minute din film… am oprit filmul (dar l-am inregistrat!) pentru ca eram toata piele de gaina, de la degetele miinilor pina la pericard, si mai ales pentru ca eram ingrozitor de obosita (povestea vietii mele, oare nu e un tic psihologic sa te crezi obosit tot mereu, daca e intr-adevar un tic psihologic, oare nu pot scapa de el? sugestii???)… a doua zi am vazut filmul de la inceput pina la sfirsit… a treia zi am vazut din nou filmul de la inceput pina la sfirsit, impreuna cu f… si de atunci traiesc cu neincetare pornirea (pe care trebuie sa o suprim) de a vedea filmul din nou… sint dependenta de madeinusa!!
perfectiunea este o notiune extrem de discutabila… ei bine, dupa cunostinta cu madeinusa, perfectiunea a capatat in sfirsit fiinta: EA ERA!
fiecare moment in care imi permit singuratatea cu sine imi rasuna in creier cintecelul cu waychititimita (habar nu am care era numele din cintec, sigur nu l-am scris corect)… un tovaras fidel cintecelul asta…
regizoarea, claudia llosa…
nu este un film, este prinsa pe pelicula o parte din mine…
pina acum n-am vazut-o pe regina beatrix atit de trista cum a aparut alaltaieri, 30 aprilie, pe toate canalele de televiziune olandeze… o declaratie apasata, trista (si ea…) si emotionanta… cum spunea un martor ocular: “am auzit un BUM!, un om a zburat efectiv prin fata mea, ba nu, sint dintr-o data mai multi, si, la citeva secunde dupa aceea, am auzit masina izbindu-se de ceva solid… m-am uitat in jur: oameni pe jos, singe, copii tipind. Si m-am intrebat: sint in olanda, in apeldoorn, sau e beirout acum citeva zeci de ani?“…
regina se simte vinovata, ca toata familia regala… “o zi care a inceput ca o zi minunata s-a incheiat intr-o drama”… trebuia sa fie o zi minunata: vremea (care e in olanda mereu dusmanul nr. 1 al fiecarei manifestari publice in aer liber!) a cooperat; soare, nici un pic de vint (incredibil!!!), lumea hotarita sa uite de criza si sa se bucure de tot portocaliul posibil, manifestari organizate in toate pietele publice din fiecare oras, orasel si satuc din tara, concerte, tone de bere, fanfare si, mai ales, senzatia ca apartii grupului… familia regala in autobuz prin apeldoorn, in apeldoorn este palatul reginei iuliana, mama reginei beatrix, iuliana ar fi implinit pe 30 aprilie 2009 exact 100 de ani… si plutea prin toata tara zvonul ca regina beatrix va anunta astazi ca renunta la tron in favoarea printului willem-alexander… un zvon care a ramas un zvon…
pentru ca un om, un domn, un tinar de 38 de ani din huissen, s-a indreptat catre acelasi apeldoorn, in aceeasi zi, la aceeasi ora dar cu un alt gind… ce anume gindea el, omuletul din huissen, nu stim si se pare ca nici nu vom sti pen’ca omuletul din huissen era un singuratic, trist si el, de-abia concediat si urmind sa fie dat afara din casa pen’ca nu isi mai putea plati chiria, nu vorbea cu nimeni, nu iesea seara la cafeneaua din colt… pare ca nu stie nimeni daca omu’ avea probleme, daca era anti-monarhist sau daca avea mai stiu eu ce idiosincrazii… parintii lui sint in stare de soc, nu vor sa apara la televizor si nu dau nici un fel de declaratie… primarul din huissen (17.000 de locuitori, cica) ii protejeaza usor…
oare ce l-a minat pe omuletul din huissen la apeldoorn? oare sa fi fost gindul ca “accelerez cu suzuki-ul meu swift si ma sinucid intrind cu viteza de 120 km/ora in autobuzul familiei regale”? sau: “trec prin multime si ii fac praf!!!”? anyway, ceea ce s-a intimplat in final a fost un eveniment de un sadism iesit din comun: o masina intrind in plina viteza in multime… inimaginabil…
sa fie criza de vina? faptul ca iti pierzi locul de munca poate sa te faca sa actionezi atit de brutal impotriva unei multimi de oameni?
seara, in venlo (era pentru noi ultima zi de vacanta, undeva intr-un parc in sudul olandei): toate activitatile planificate pentru ziua reginei s-au dizolvat in liniste… oamenii nu au iesit pe strazi sa bea bere si sa cinte impreuna (ditamai natia de petrecareti!) iar cei care se pregatisera de cu saptamini inainte sa aduca muzica, cirnati si bere petrecaretilor si-au strins catrafusele si incet, trist si dezolant, s-au dus acasa, o bere in fata televizorului… nu s-a anuntat oficial ca se sisteaza petrecerile… dar tot poporul olandez a stiut… si au tacut cu totii tristi…
asteptam si ascultam stirile… poate ne lumineaza ziua de miine… deocamdata regina e trista dar spiritul olandez prevaleaza: activitatile de luni 4 mai si marti 5 mai (zilele eroilor din al doilea razboi mondial) o aduc pe regina din nou in mijlocul poporului, nu s-a cancelat nimic…
am sa revin… e trist, nu?
mi s-a parut ideea intotdeauna mai importanta decit cuvintul, mie – om de litere… pfui! formularea este, intr-adevar, instrumentul rezonarii… totusi, am fi mai aproape de adevar daca toti oamenii care au treaba cu cuvintele le-ar marginaliza (asa cum si merita, dealtfel!) si nu ar denatura (asa cum stim ca o fac) calea de la gind la cuvint..
o ontologie fundamentala nu s-ar putea scrie decit in mai multe limbi laolalta si ar utiliza vocabularul unui copil de clasa a 8-a…
unu: gindindu-ma ca mi-ar place sa re-citesc toate cartile pe care le-am citit pina acum, am inceput sa numar si sa aproximez si imi revenea mereu in minte cuvintul “niciodata” ca o descurajare (timida dar totusi), intr-un cuvint: prea multe carti ca sa mai apuc vreodata sa le re-citesc… cu ratiune, dupa aceea, am re-capitulat: citiva ani? printre spalat vase si lucrat pentru bani de piine? 2 ani? 3 ani? hai 4 ani… ce eliberare, sa re-citesc levi strauss si faust si florile raului si asta sistematizat si elaborat, ca pe vremuri… hei hei…
doi: o lista cu ce as vrea sa mai fac pina la momentul final… nu numai o simpla enumerare, ci cu de ce-urile aferente… de exemplu: sa merg in siberia si sa stau acolo 2 luni, singurul prieten malamut-ul vecinului si singura muzica vijiiala enervanta a viscolului peste zapada… asta e ok, fiecare are vise, fluturasi si bubite… de ce-ul aferent e mai interesant… sau de ce as vrea sa pot citi in limba rusa? ca sa il citesc pe dostoievski? sa merite? sau de ce as locui 1 an sau chiar 2 sau chiar 3 in portugalia? pentru ca e mai cald decit in siberia? hei hei…
trei: fara prieteni, ai doar citeva alternative…
- sa te stabilesti, cit de comfortabil mai poti, intr-un areal minimalizat la strictul necesar, casnicie si subzistenta…
- sa o iei razna, sa devii violent si antipatic si sa dai vina pe mama ta pentru toate nesansele pe care nu ai stiut sa le eviti…
- sa-ti focalizezi energia – aproape exploziva si pe care nu o poti defula – intr-o pasiune, va deveni in timp o obsesie (specializata!), si sa sfirsesti ca a-social intr-o casa de batrini din care nici macar nu mai stii daca vrei sa scapi sau nu…
- sa iti asumi durerea, sa tusesti de citeva ori nervos si labil, sa vizitezi un psiholog care, prin meserie, este un substitut ideal al prietenului, surogat excelent al comunicarii si intelegerii, si, dupa citeva sedinte in care te-ai exprimat fulgurant, inteligent si controlat, sa accepti ca micul ingeras (care ar fi trebuit sa aiba grija de tine si sa te ghideze catre fericire) este de fapt un mic diavolas, cu codita si copite, si ca prietenii tai vor ramine departe… acestea fiind bifate, invata olandeza, treci prin terifiantul ei labirint de prepozitii si conjunctii si articole hotarite si nehotarite, invata pe de rost expresiile-i cele mai ciudate (cum altfel ai putea sa rizi la glumele lor??), fa-ti din asta o misiune si vei vedea ca faptul ca prietenii tai sint fie morti de citeva secole fie la mii de kilometri departare pierde din greutate si devine suportabil si chiar constructiv… oricit ar putea asta sa doara… in final, singuratatea e doar un alt mod de a-ti pastra luciditatea… care or fi celelalte? hei hei…
zoals maria magdalena, mooi en daadkrachtig,
wiens vloek is om metafysisch te treuren
iedere keer dat een droom begraven wordt
onder het onaantastbare keramiek van het scepticisme,
iedere keer dat van haar beeld van geluk
enkel een regen van gezichtsbedrog overblijft,
mateloos en onvoldaan,
vergezeld van de grijns van de buurman
die zijn recht kent om stenen te gooien – en het ook doet,
elke keer dat zwart licht ontsnapt vanuit de ochtendzon,
bedrieglijke voortzetting van de nacht,
ik heb niet persé god nodig, ogen – geest – lichaam,
ik heb genoeg aan een engel, een engel naïef en gevoelig,
die mij kan ontzien van de meta-hiaat
“neem het en ga, voer het aan de honden,
begraaf hem in de woestijn van alle achtergelatene!”
en mij bevrijden van het syllogisme,
cabotin zonder scrupules, infame boemerang,
de oorzaak van de echtscheiding tussen mij en de wereld
parabel van alles dat ik niet ben en dat ik niet wil zijn…
kijk: ik heb een steen in mijn hand …
wil iemand hem hebben? ik gooi hem niet, je krijgt hem van mij …
