You are currently browsing the monthly archive for iulie 2007.
when I started my blog (after, shyly, building up my imaginary world called mihahela), I told myself that it would only contain poetry and that this world would only belong to ME and some others (family or not) to whom I would WANT to share it with and to whom I would ALLOW to read what I write… indeed, this is what happened… but, meanwhile, something else happened: I started to read other people’s blogs and surf through other virtual spaces… therefore, I got into a sort of “virtuality-mania”, imagining that (by means of blogging) I get in contact with people like me – craving for sharing – and that I COMMUNICATE!! for some weeks I’ve been pushed forward by the desire to be heard, listened to and read, wondering: why would you have a blog if you don’t share it with others? I read tips and tricks about how to increase traffic to my site, I applied them and I made a fool of myself posting comments on other blogs… uau!! how fake! what a pathetic panic! what a lonesome-ranger fantasy! what a blop!
and why this conclusion of mine? well, this is why: after being up and down on blogs (the same or new ones) , I (empirically) noticed: 1. that those that come back to a blog are the friends from the blogger’s real life, 2. that those who continue to write to each other, feel (eventually) the need to meet each other in real life, so they need flesh-and-bones friends and 3. that the “communication” issue is not at all satisfied by the bloggistic ping-pong because the percentage of those that would fit you (intellectually as well as character) is so small that you’d rather realise that the new persons you meet in real life would do…
what surprises me is the naivety they build-up blogs with and the strength of persisting in making themselves known and read… is this some form of social recognition? like the editors didn’t find your book good enough to be published but the blog is your revenge?
honestly? I think this whole blog-blop is connected to the “media-era”, our era, where you have to be famous in order to mean something, otherwise it means you’re a perfect zero… the same story as that famous story about the warming up of the planet and about the COtwo, the big bubble created by margaret thatcher with some help from the media… in case you don’t have one (yet), the blog will give you an identity… as if the blog can give you a piece of absolute in this baloon of relativeness that is our civilized world…
so, at the end, I’m satisfied with turning my blog into a drawer (just like during the ceausescu dictatorship): hidden and still open to the human kind, with its millions of eyes… just that my drawer will stay closed and therefore the manuscript inside will keep its absolute value…
cind am inceput sa scriu pe blog (dupa ce timid mi-am construit imaginarul areal numit mihahela) mi-am spus ca va fi doar poezie si ca spatiul imi va apartine MIE si citorva apropiati (familie sau nu) carora voi VREA sa le dau adresa si sa-i LAS sa citeasca ceea ce scriu… intr-adevar asa s-a si intimplat… dar intre timp s-a mai intimplat si altceva: am inceput sa CITESC blog-uri si sa surf-ez prin alte spatii virtuale, ale altora… drept urmare, am intrat intr-un fel de “vrie a virtualitatii”, in care mi-am (fals) inchipuit ca intru in contact cu alti oameni ca mine – recte: tinjind a impartaseala – si ca COMUNIC!! citeva saptamini am fost impinsa de la spate de dorinta de a ma face auzita, cunoscuta, citita, intrebindu-ma mereu: de ce ai blog daca nu il imparti si cu altii? am citit tips si tricks sa-mi cresc traficul pe site, le-am aplicat (atit cit m-am priceput) si m-am dat in spectacol pe alte blog-uri postind comentarii… uau! ce falset!! ce panica patetica! ce fantezie de singuratic! ce pacaleala!
si de ce concluzia asta? pai iaca de ce: dupa plimbari pe blog-uri (aceleasi sau noi), am observat (empiric!): 1. ca cei care se intorc sa-l reciteasca sint tot prietenii din viata de zi cu zi a blogger-ului, 2. ca (in final) cei care isi scriu se intilnesc in viata reala si, deci, isi doresc prieteni in carne si oase si 3. ca factorul “comunicare” nu este cu adevarat satisfacut de ping-pong-ul blogistic pen’ca procentul celor care ti se potrivesc dpdv intelectual si caracteriologic dintre cei care te citesc si care iti raspund este atit de mic incit poti linistit sa te multumesti cu persoanele noi pe care reusesti sa le cunosti in viata reala…
ce ma surprinde este naivitatea cu care cu totii isi fac blog-uri si persistenta cu care vor sa se faca cititi… e un fel de recunoastere sociala? adica editorii nu ti-au dat unda verde la carte pen’ca nu credeau ca e destul de buna dar lasa ca ii invat eu minte, imi fac blog…
sincer? cred ca tine tot de “era-media”, era in care daca nu te faci in vreun fel cunoscut (la ziar, la teve, la radio, in moda, cumva, oricum), esti un zero… povestea e la fel cu povestea cu incalzirea planetei si cu COdoi-ul, bula de sapun creata de margaret thaetcher cu ajutorul media… asta doar ca exemplu, ca e celebru… daca nu ai inca, iti da blog-ul o identitate… ca si cum blog-ul iti poate da un strop de absolut in balonul asta relativ numit “lume civilizata”…
astfel ca ma multumesc acum (dupa un relativ scurt periplu prin lumea blogger-ilor) sa-mi fac din blog un sertar, ca in vremea dictaturii: ascuns si totusi deschis omenirii, cu miile si milioanele ei de ochi… doar ca sertarul ramine inchis si astfel manuscrisul din sertar ramine la valoarea lui absoluta…
incerc sa fac un briefing, cind esti obosit dar totusi ai ceva de spus ce altceva poti sa faci daca nu un briefing?, sa nu carecumva sa uit (tot?) ce imi trece prin cap acum, dupa ce am oprit dvd-ul… habar nu am avut la inceput cine a regizat filmul si m-am intrebat pe tot parcursul filmului cum se poate ca un film tipar hollywood sa inceapa cu umbre atit de subtile (vezi nicholson intunecat), sa aiba dialoguri perfecte (desi si “friends” are dialoguri bune si totusi nu are nimic de a face cu arta), sa construiasca nestingherit, sa citeze din joyce si sa il pomeneasca pe hawthorne, sa il puna atit de bine in propria forma pe di caprio, sa foloseasca in coloana sonora opera (incercam sa recunosc vreo nota dar donizetti nu mi-e tare cunoscut)… ne apropiem de final si incerc sa anticipez formula (deja in negativ din mai sus-numitele motive)… nu-mi iese pentru ca di caprio este impuscat intr-un fel, asa, asa de cumva stupid, cind tocmai se urca pe ramurele de laur (aici il asteptam deja pe wahlberg sa vina sa il salveze, prea fusese personajul dignam bine construit si uau! perfect jucat!, dar nu se arata)… ba chiar mai mult, omul rau nu este demascat (asa cum se cade unei societati bine puse la punct din hollywood-ul visului american) desi il paraseste iubita si ramine singur in apartamentul lui cu vedere catre cupola aurita a primariei… inca am emotii, fa doamne sa fie un sfirsit bun, nu bun ca pozitiv ci bun ca solutie la problema noastra anti-soap… si da, dignam, trecut in ilegalitate, se arata ca un intrus si il executa pe omul cela rau… primul rind in linia de credite, numele lui scorsese, mihaela jubileaza ca un snob de-ala mai rau si incearca sa il trezeasca pe ferdinand sa-i povesteasca tot ce are in cap (mai ales de ce numai scorsese putea sa faca filmul asta si nu un altul)… saracul ferdinand a primit 20 de minute de credite-a-la-mihaela, nu un briefing scurt si indesat… ca asta…
bucuroasa ca am vazut un film care mi-a permis sa-l stampilez ca “uau!”, ramin cu o singura intrebare: what the fuck cauta matt damon in filmul asta? l-a distribuit si pe el scorsese ca sa-l faca de rusine, fata in fata cu o mina de stiutori de-ale meseriei? ca daca da, i-a iesit de minune!!!
Ik zie het zand,
beneden, heel ver onder mijn voeten,
het voelt koud en nat…
Toen ik een kind was,
net uit mijn sterrenbeeld
beland op dit dunne, lange strand,
vond ik een kikker,
bijna kleiner dan mijzelf
en bang,
ik hield hem in mijn handpalm,
kleine pootjes – grote ogen,
hij voelde nat en koud
net als vandaag het zand…
Ik kijk omlaag,
kikker is weg,
‘t blijft het zand, meer zand dan sterren…
omhoog, zeg ik tegen mijn oog,
daar moet je kijken,
daar is je beeld…
Ik zie het zand,
ik blijf omlaag,
ik blijf het zand,
nee, niet de korrel
maar de diepte van het strand…
ei, asta da… am mers si anul acesta la north sea jazz, a doua oara in rotterdam, ahoy, pe 14 si 15 iulie… muuulta lume, caldura mare si muzica buna… vineri 13 nu am ajuns la festival asa ca pot sa transcriu doar despre simbata (ziua lui steely dan si a lui maceo parker, cu accente de benny golson, johnny griffin si wynton marsalis) si duminica (ziua lui dave holland, a lui ornette coleman, lee konitz, henri texier)…
intiia data cind am reusit sa merg la north sea (2001?) plingeam pe culoare, la concerte, la cafea, ma lacrimam duios si romaneste la fiecare acord minor (sau nu)… primul north sea la care mergeam…
mai apoi, in anii urmatori i-am vazut pe paul bley, pe keith jarett, pe archie shepp… am sustinut o conversatie de 50 de cuvinte cu wayne shorter (“no, I’m not dutch, I’m from romania” ” oh, ya? do they know me over there?”, ris scurt si privire usor intrigata – incerca probabil sa vada pe fata mea pe ce continent se afla romania) si am dansat cu al jareau (ma rog, impreuna cu alte citeva mii de entuziasti)…
iar acum doua zile i-am vazut pe marvin stamm si pe bill mays, care mi-au intors sufletul pe dos… trompeta si pian, un duo ciudat si subtil (desi concertul se anuntase initial ca un duo bill mays si bud shank – alto sax - deci ar fi trebuit sa sune cu totul altfel!)… timida incercatoare de pian cum sint, am participat ca un inger la fiecare nota si acord, incercind sa deslusesc formula magica care poate face pe oricine sa cinte astfel la pian… si, marturisesc, mi-au dat citeva lacrimi… imposibil de descris frumusete…
am inceput cu acesti doi muzicieni pentru ca ei m-au facut sa vreau sa scriu despre acest an la north sea dar de fapt calatoria de anul acesta a inceput cu un donald fagen steely dan intr-o sala imensa si supra-aglomerata, unde m-am pierdut intre fanii lui fagen, intrebindu-ma cum o fi sa cresti cu arta la indemina – asta pentru ca mi-a luat ani buni de tinerete romaneasca pina sa ascult steely dan si chiar si mai multi (adica 38) sa ajung sa il vad live… voce usor atrofiata dar ce bucurie (oare irationala?) sa dansez live impreuna cu rikki!!
apoi am trecut (am stat putin pentru ca din sala de alaturi se auzea, in mod tare neplacut, o toba africana) pe la concertul lui johnny griffin si benny golson, remembering trane… standarde, un jazz clasic si rafinat, asa cum imi doresc mereu sa ascult (unde sint vremurile cind dadeam orice pentru un free-jazz?)… griffin ma face intotdeauna sa ma intreb (la fel si dexter gordon): cum poti sa cinti la saxofon ca si cind ar face parte din tine? ca si cind ar fi o prelungire a plaminilor si a tuturor celorlalte cai ale aerului pe care le cunoaste sau nu le cunoaste anatomia? uuuffff…
e destul de greu sa navighezi printre atit de multe sali, cu un program atit de generos si sa STII exact ce vrei sa vezi si sa asculti, sa strabati kilometri de culoar printre alte citeva mii de oameni care (toti!) vor sa ajunga la o sala in directia opusa celei in care te indrepti tu… dar e teribil de north sea… toata lumea e amabila, cum sa crezi ca 67.000 de oameni pot fi cu totii draguti daca ii versi cu bere sau ii calci pe picioare – ba chiar am fost martori la urmatoarea scena: pe una dintre terase, acolo unde se minca peste, prea putine mese si scaune si prea multi oameni care vroiau cu totii, deodata, sa manince, noi prindem o masa, mincam, in timp ce mincam, masa noastra este vinata de 2 cupluri, unul el si ea, celalalt ea si ea, care asteapta, strategic, pe linga noi, sa terminam si sa se aseze; in sfirsit, ne luam lucrurile, impachetam apele minerale si tigarile si, in timp ce ne ridicam, cele doua cupluri (care, nb: stateau de 5 minute cu farfuriile in brate asteptind sa ne terminam pestele cu sos!) incep sa isi ofere masa unul altuia: “va rog, noi am venit totusi ceva mai tirziu”, “oh, nu, eu am si terminat de fapt”, “eu de fapt nici nu vreau sa maninc”… nu stiu care dintre cupluri s-a asezat la masa in final dar parca mai conteaza???
dave holland in quintet cu chris potter, robin eubanks, steve nelson si nate smith a fost – asa cum ne asteptam – extrem de tehnic si perfect dpdv acustic, atit de perfect cit sa iti gidile in modul cel mai placut intelectul… chris potter si dave holland, cred ca e destul de rara o intilnire atit de reusita, probabil ca au si crescut oarecum impreuna, simbiotic (cinta deja de vreo 6-7 ani impreuna)… iar bateristul lui potter (nate smith) e absolut genial!
am trecut, era deja seara pe la 8, pe la concertul lui yasmin levy, o frumoasa intilnire intre chitara si pasiunea spaniola si cintecul traditional evreiesc… daca aveti vreodata ocazia sa o ascultati sau sa o vedeti, nu ezitati; muzicienii (chitara, clarinet, flaut, zurna, nai, darbuka, cajon) sint de prima mina, vocea rara iar produsul impresionant… am lasat si aici citeva lacrimi, pe rochia neagra cu accente aurii a lui yasmin…
am ajuns, la final de festival, la concertul lui henri texier, intr-o sala supra-incalzita, fara aer conditionat… lume putina, cunoscatori ca la 50+ care nici macar nu-si miscau capul in ritm de jazz – asa cum se bine cuvine, nu? nu stiu daca cu prejudecata sau nu sau doar din supra-saturatie (era deja ora 22.15) dar nu au reusit sa ma miste decit solo-urile de bas…
am sarit peste snoop dogg (oare cum a ajuns pe lista festivalului?) si am fugit la ultimele 20 de minute de fanfara ciocirlia… da, e adevarat, fanfara ciocirlia era pe scena, se cinta muzica tiganeasca si se dansa in delir… repertoriul cam subtire (au cintat chiar de trei ori aceeasi piesa) dar au lovit in public cu muzica din vremea tiganilor a lui kusturica… am auzit (in sfirsit!) vorbindu-se romaneste pe linga mine si m-am bucurat, eram mai multi…
festivalul a fost considerat un succes (67.000 de vizitatori) dar anul viitor am sa merg doar la concertele tinta, este deja prea multa lume si festivalul invadat de trupe, curente, music-stream-uri care, chiar daca au ceva radacini in jazz, sint departe de a raspunde gusturilor mele muzicale… maceo parker (super muzicieni dar prea populisto-bahamas-dance-funk-si-oricum-ii-mai-spune), nu il mai mentionez pe snoop dogg care mi-a ranit ego-ul, candy dulfer si tatal ei (nu mai zic nimic ca sar olandezii care stiu romaneste pe mine!)… asa ca am auzit ca la haga (in spatiul in care pina acum doi ani se tinea north sea) se organizeaza un al festival de jazz, cindva in primavara (ma interesez si revin)… ne vedem acolo, cindva in mai 2008…
pina atunci, multumesc bill mays (billmays.net) si marvin stamm (marvinstamm.com), multumita voua suport neantul mai usor…
er blijft te veel ongezegd
- in ons allen -
van alles wat binnenin doordraait
en rommeld
en beweegt
in (min of meer) gedachten
over “wat-er-niet-is”,
over “waar-wij-bang-voor-zijn-om-uit-te-spreken”,
over “waar-blijft-het-einde?”,
over “wie-ben-ik-om-stoer-te-doen-over-de-dood?”…
wakker worden, mensen!
bouw een keer die machine die gedachten kan lezen
en bevrijd ons van de onzekerheid
om niet te weten hoe veel woorden
nodig zijn om een gedachte te laten bloeien
in een zin… de echte…
misschien kan diezelfde machine
de afstand tussen elk van ons
(zoals van buitenaf gezien)
en zijn eigen zelf
afleggen,
daarna,
met behulp van de wettenschappelijke
onderzochte waarheid, zullen wij god
kunnen nadoen in vijf woorden
en, verlost van onze eenzaamheid, zeggen
“ik ben wie ik ben”…
