You are currently browsing the monthly archive for septembrie 2007.
pina la 30 de ani am trait cu iluzia tineretii vesnice, fara sa mi-o spun explicit bineinteles… de atunci, undeva, o zi, o seara, un moment, am mereu impresia ca e deja prea tirziu si ca mi-a mai ramas prea putin de experimentat si ca e de acum prea scurta vremea sa mai schimb ceva in mine, pro-gresind sau re-gresind… si sigur, cind am sa ajung 70 de ani, imi va parea extrem de rau ca nu am vazut inimaginabila larghete a vietii pe cind aveam 40 de ani…
momentul acela, cind mi-am devenit prea batrin, a fost, intr-un fel, moartea mea… de atunci nu fac decit sa astept cuminte…
“quiter coasta boacii”… la ce bun, chiar asa?
… si sint incintata…
un banc:
general manager-ul de la heineken merge la dumnezeu: “doamne, iti dau 10.000 de euro daca in rugaciunea ta schimbi fraza <piinea noastra cea de toate zilele> in <berea noastra cea de toate zilele>”… doamne-doamne zice: “tz!” dupa o luna vine omul (respectiv oama) de la heineken din nou: “doamne, 100.000 de euro!”… “tz!”… trece inca o luna, heineken vine cu “10.000.000 de euro!”… doamne-doamne suna la secretariat: “mitzi, cind expira contractul nostru cu brutarul?”…
si o revelatie:
rid greu, mai nou… trebuie sa fie un super-banc sau o super-replica sa ma invioreze pina la ris (trebuie sa le multumesc celor care scriu house ca ma fac sa ma “bucur-a-ris” de citeva ori pe serial)… aici e parca totul mai serios, tara asta imbracata in coaja de portocala e inca atit de puritana in toate detaliile incit locuitorii ei ar trebui reinstruiti in ale risului… oare unde gasesc eu dictionarul de nume al lui caragiale, carte care citita cu voce tare de bogdan, in compania lui razvan r., a lui maxim b. si a mea, ne-a facut de citeva ori bune sa ne adunam cu greu de pe parchetul din apartamentul din piata amzei?… tare mi-ar prinde bine, batar o zi pe saptamina…
ce presupun ca imi lipseste:
- un clovn in casa;
- simtul umorului;
- praful de ris (sau cum i-o fi zicind);
- joie de vivre;
- puterea de a refuza un cioran;
- romania.
citez din ilinca (sau trebuie sa-i spun oblia?) pentru ca pilula ei mi-a dat teribil de gindit…
(nu e fain cind asa, cite o propozitie, fraza, vers, comment, te face sa te gindesti ore, zile, in mod regresiv la un lucru anume ca si cum ai avea tema de casa, ca si cum intreaga ta existenta ar depinde de raspunsul pe care poti si stii sa il dai acelei (temporar) UNICE probleme???)
“a trai in stare de indragostire. poate ca e singura virtute.”
uau! dupa ce acum citeva zile il negam pe dumnezeu (ceea ce, in principiu, fac in continuare de vreme ce, in continuare, nu vad nici un argument care sa-mi induca pozitivul), iata-ma ieri in fata textuletzului lui ilinca care imi difuzeaza usurel claritatea cu care credeam ca stiu cum stau lucrurile…
starea de indragostire ca virtute… ca singura virtute… deci “starea de indragostire” sta, alaturi de adevar si curaj in geanta noastra cu valori primare…
mi-e greu sa o spun dar simt o tona de invidie in circa, dintr-o data… sa simti atit de multa dragoste incit sa te simti purificat de restul bagajului cu care te plimbi prin lume si printre oameni… atunci intreb: asta cautam mereu? dragoste? asta sa fie sensul?
da, chiar m-am intors… ce-as mai fi stat… scurt, o saptamina…
fapt este ca pe drumul asta lung desirat pe autostrazile nemtesti, m-am tot ginditara… si iar… si iar… ca ce altceva sa faci? de condus te plictisesti si atunci incepi sa te gindesti… drept urmare, mi-am revelat urmatoarele (le si pun pe hirtie, sa nu le uit – ca de cind cu blogul m-am lasat de jurnal):
ca venitul in olanda nu m-a facut mai fericita (ci dimpotriva) pen’ca mi-am dat seama ca nu numai guvernantii romani ignora binele pentru a face ceea ce le place… ci si “ceilalti”… ca nu numai in romania sint saraci si homelesi ignorati de societate si de sistem… ci si “dincolo”… ca nu numai in romania dai de prosti unde te astepti mai putin si, colac peste pupaza, mai sint si impanati de lauri si bezele… ci si “dincoace”…
in mod direct, ar fi trebuit sa ma bucur (nu?) ca nu e locul de unde vin eu atit de rau cum e “vopsit” de propria media (fie ea scrisa sau verbala)… ca sintem si noi, romanii, la fel ca “ceilalti”, cu alea rele si alea bune ale noastre, asa cum sint toti: amestecati, chintesentizati, amalgamati in aceleasi proportii, date si ele de mama natura si de legile sociale… dar, de unde? nu m-am bucurat deloc si asta stiu doar acum, retroactiv, dupa ultimul drum, cu masina, de la cluj la portocaliu… nu m-am bucurat (si cum era sa ma bucur?) sa aflu ca raul pe care il credeam romanesc este universal… uau, e trist…
acum trebuie sa recunosc ca inainte de a veni in tara lui portocaliu eram de un idealism rar, frate cu naivitatea-cea-mai-candida (nici acum nu am scapat de ea dar sper ca vad lucrurile ceva mai descifrat), prin prisma caruia numai sistemul romanesc era gresit si numai in romania erau prosti… asta nu are de a face cu IQ-ul ci mai degraba cu lipsa de experienta: pina nu experimentezi si alte sisteme nu poti sa fii critic la adresa celui in care te desfasori… pina nu iesi din luntrea ta, esti, carevasazica, indiferent de cita inteligenta detii, un naiv…
oaresce ma face sa ma gindesc la seamus heaney acum, vreun vers dintr-o poezie, uite ca exact nu stiu ce dar subconstientul e probabil mult mai activ decit stiu eu…
si m-am mai gindit la ceva: la cum a venit securitatea la mine la liceu sa ma “ia” si sa ma “duca” dupa ce se prinsesera ca eu eram nepoata lui kilometru de la emisiunea lui radu teodorescu de la europa libera… mi-am derulat in minte episodul cu culoarele intunecoase si cu interogatoriile hilare dar lungi din sediul impozant al securitatii din cluj… despre asta nu mai vorbesc vesticii deloc… in naivitatea lor de izolati…
scriu post-ul asta pentru ca m-a intrebat cineva (are si nume, bogdan) cum de traiesc “asa de greu” in olanda, cind (vroia probabil sa spuna) in tara asta se traieste atit de bine… de cind am citit comment-ul lui ma tot intreb: oare de ce mi-e dracu’ asa de greu???? inca nu am reusit sa-mi dau seama cu totul dar ma mai gindesc… oricum, prima oncluzie s-a ivit…
din angoasele astea de toate zilele prin care tipa acut un nul fara de care nu as putea defini existenta nu reusesc sa adun nimic… nici pasiune, nici rusine, nici incrincenare, nici macar dezgust pentru ceea ce sint, un creier incarcat cu informatie, amintiri si “planuri de viitor”… nu pot sa le definesc pentru ca nu au obiect, sint orfane de inteles… nu reusesc sa le cuantific in timp: cind incep, cind se sfirsesc si mai ales ce le cauzeaza? nu vreau sa mai aud despre endorfine si magneziu si celula fericirii; pozitivism, pozitivism dar sa pastram proportiile…
neavind obiect (caci nu am de ce sa-mi fie frica in mod imediat, sint un om extrem de rational si explicabil, simplu si primar in gindire, nu dezvolt paranoia ieftina si nu ma las dusa de maniacalul “drob de sare” pina la frica de un inevitabil fara substanta), neavind obiect, cum ziceam, temerile astea de toate zilele care vin si se duc dupa cum binevoiesc dumnealor nu fac decit sa ma “vacuumizeze”… ma golesc de orice urma de vointa… dupa o experienta de citeva ore cu o astfel de angoasa ramin alte citeva ore buimaca, incontrolabila si singurul sentiment (daca mi-e ingaduit cuvintul) ramas sa mai articuleze ceea ce a ramas din mine este o nevoie funciara de dizolvare pina la disparitie… precum in cazurile de anorexie: bietele fete nu maninca pentru ca de fapt vor sa se dilueze in spatiu, fara sa fie obligate sa comita actul fizic al sinuciderii…
am ascultat azi, de mai multe ori, my funny valentine cintat de chet baker… anyway, cel mai bun funny valentine din istoria pe care o stim si care va urma, cita va fi ea pina la urma… atita tristete… si totusi, e ceva dincolo de tristetea amorului in cintecul asta… pariez ca bietul chet traia zilnic starile mele… altfel cum dumnezeu putea sa cinte ca si cum intreaga Durere, de orice culoare o fi fost, a oricui o fi fost, s-ar fi strins inauntrul creierului lui de simplu cetatean, sa-l tortureze si sa-l cocirjeasca ca pe-al ‘jdelea isus pe-a ‘jdea cruce…?
sint dureroase, indefinibile, ravasitoare, epuizante si terorizante temerile fara obiect… dar mai ales, sint INUTILE… pai de aceea am ditamai constiinta, cu care pot sa discern binele de rau si lumina de intuneric ca sa vina angoasa de dimineata si sa ma arunce intr-o carcasa fara continut pe care constiinta mea, saraca, habar nu are cum sa o puna intr-o amarita de schema??
mi-e un dor cumplit de dumnezeu (el ar sti sa ma vindece de incursiunile astea inutile in nimic) dar nu pot sa ma mai intorc la el pentru ca ar insemna sa ma pacalesc nu numai pe mine ci sa-mi pacalesc si constiinta, cea care stie atit de bine sa discearna adevarul de minciuna…
ik probeerde hem te vertellen dat ik bang ben voor doodgaan. dat mijn liefde voor hem niets te maken heeft met mijn vreemde passie voor ontbinding. dat ik probeer te leven op mijn beste manier. ochtenden zijn, in de onschuld na dromen, alleen onwetendheid, alleen schijnbare vrede en rust. de daad van het doen, zo banaal als het kan zijn, geeft mij enkel zielensmart, de onverklaarbare angst voor het ophouden te leven. dat ik niet kan zijn (hoeveel ik had kunnen worden) de heldin van een klein stukje verlossing. dat de zee in al zijn pracht mij niet meer dan de leegte die volgt toont en dat schoonheid (in welke vorm dan ook, menselijk of niet) me niet troosten kan: alles gaat door alsof mijn bestaan enkel een kwestie van tijd was. waar kan de zee anders over spreken als niet over mijn uitsluiting van het absolute. ik probeerde hem al dit te vertellen maar ik kon enkel zuchten. niet zwaar noch veelbetekenend. en hij, fatsoenlijke man, nam mijn gezicht in zijn handen, kuste me en glimlachte.
mie mi se pare greu… in fiecare seara stiu ca urmeaza, in curind, o noua dimineata… uuufff!… trebuie iar sa maninc, sa merg la toaleta, sa fac tot ceea ce trebuie facut, sa vad multi oameni, sa ma spal pe dinti, sa conduc in aglomeratie, sa raspund la telefon (ca de dat nu mai dau telefoane demult!), sa conversez placut si falsch la brutarie, la gradinita, la primarie, sa pretind ca traiesc cu placere in mijlocul atitor oameni care pur si simplu ma enerveaza…
drept urmare imi lungesc serile cit pot… stau la calculator (deh, ma conversez cu macarie), ma uit la arte, la house (ca mi-l inregistreaza astia de la upc!), citesc putin, mai scriu putin si hopa! este ora 2… “trebuie” sa dorm…
si totusi, cind ma trezesc dimineata, ma bucur… zara e acolo (cita bucurie sta in creierasul ala mic al ei!), f e acolo, cafeaua e gata, fumez prima tigara si ametesc un pic, nasol, trebuie sa ma las de fumat, iesim in lume intr-un fel sau altul: la munca, la cafea in oras, la gradinita, parca dimineata totul pare mai simplu si relativ… “manageable”…
pina pe la 5, 6… cind totul incepe sa-si piarda din inocenta… si atunci cade peste tot un fel de absolut neguros pe care nici gindul la dumnezeu nu-l mai poate limpezi… pe la 10 mi-e din nou greu sa mai vreau sa ma trezesc dimineata si incep sa-mi lungesc seara…
e greu, nu?
