You are currently browsing the monthly archive for octombrie 2007.
daca ii vizitez pe gramos cam o data la doua zile, o fac pentru ca mereu e acolo “ceva” nou de unde invat cite “ceva” sau imi pune omu’ “ceva” probleme care ma toaca (vezi mai nou topicul din nicomahica sau intrebati de macarie)… daca ma plimb pe la oblia, in fiecare zi sperind ca a mai scris ceva, stiu ca acolo gasesc o scriitura buna, frate, cu meandre interminabile (cel putin in iluzia momentului) in intelect, spatiu estetic si limbaj… ma mai click-uiesc si pe la soirs ca nu ma pot abtine… trec pe la spoaller sa “touch” putin o tinerete cu care mi-e greu sa ma mai identific dar care are inca gust de elixir… dar ce fac la locul intii dintre bloggeri? nimic…
de unde concluzia mea ardeleneasca: ma, cind vrei ceva tare de tot, da din cot!
una dintre cele mai interesante(?) definitii ale perioadei “comuniste”:
“In perspectiva, a fost o chimie sociala (dincolo de Securitate si jeg si umilinta) care a favorizat, paradoxal, fericirea.” – ilie din bistrita
“tot ce am publicat, am scris din nevoie.” asta spunea jan wolkers in 2002. acum, de ieri, nu mai spune nimic… i-au ramas cartile, romane si povestiri, poezii si jurnal, picturile si sculpturile… dupa cum spunea philip roth (ca in 25 de ani nimeni nu va mai citi roman), pina la un moment dat ii vor mai ramine lucrarile in sticla si picturile dar, tinind cont ca lucrarile in sticla i-au fost distruse in mod repetat (cum zicea wolkers insusi: “agresiunea se trage probabil de la natura materialului: in sticla te vezi pe sine”), in final ii vor supravietui doar picturile si, in virtutea eternului final, pina la urma nu va mai ramine nimic care sa ne aduca aminte de el…
dar, pina atunci, ramine unul din Cei Patru scriitori olandezi de dupa razboi, alaturi de harry mulisch, gerard reve si willem frederik hermans, cu care au crescut toti olandezii pe care ii cunosc. (desi voci multe spun ca exista de fapt Cei Trei: mulisch, reve si hermans)
dupa citeva din cartile lui s-au facut filme: “fruct turc” (roman publicat in 1969, filmul lui paul verhoeven apare in 1974), “iubire arzatoare”, “inapoi la oegstgeest”, acesta din urma despre orasul unde s-a nascut. a debutat tirziu, la 36 de ani si a publicat in jur de 30 de volume. a refuzat in mod repetat premii literare. a fost numit “pornograful mortii”, aluzie la sexualitatea uneori abuziva din romanele sale precum si la maniera in care, ridiculizind moartea, incearca sa ne convinga ca, vitali si lacomi de viata, vom trai, ca si el, vesnic… peste o saptamina urma sa implineasca 82 de ani…
“cind vine vorba de Cei Trei, wolkers spune ca nu exista decit Unul Mare. si acela este wolkers.”
a murit jan wolkers! traiasca wolkers!
e un fel de auto-control, un fel de supra-eu care dirijeaza atit de mult scriitura pe blogurile pe care le citesc in romaneste ca e deja deranjant… avem cu totii un stil ciudat de “securizat” si de “controlat”, ca si cum ne-ar fi teama sa nu gresim si sa nu dam cu leapsa acolo-unde-ne-citeste-toata-lumea… parca prea ne cautam cuvintele… si nu e bine, suna falsh si derizoriu…
“scriitura pentru altii”…
si citatele, si numele, si titlurile filmelor de arta, parca e prea mult… rar cite un site anonim care isi permite sa scrie cu sufletul pentru ca nu are nume, nu il poate nimeni trage de mineca pe strada sau la facultate ca “ba, ai scris aia cind mie mi-ai spus aialalta!!”…
nevoia de conformitate?
sau oare are de a face cu (inca) grija pe care TREBUIE sa o ai pentru ca scrii in romaneste cind gramatica romaneasca are inca dubii mari la toate nivelele? trebuie sa-ti cauti profund cuvintele (nu, nu tu meden_agan, tu esti perfect!) ca sa ajungi la un rezultat convingator si mai ales intemeiat sintactic!!! am ajuns sa scriu cu mai multa placere in olandeza (desi sint inca pe la jumatatea drumului)… si astept sa rezolve cineva “acolo sus”, in dumnezeiasca lume lingvistica romaneasca, problemele complementului direct, sa ma intorc scincind la blogul lui b. si sa-l citesc fara sa ma enervez…
oare care e raspunsul la dilema: scriitorii mari fac o limba sa se maturizeze sau numai o limba matura va putea naste scriitori de calibru?
si pina la maturizarea limbii romane, noi ce facem? raminem asa, pierduti in dilematica limbii, ascunsi in spatele supra-eu-lui “gramatical” si fricosi mai mult de greseala exprimarii decit de rateul sau justetea ideii??
deocamdata majoritatea textelor suna pompos, snob si cautat… inclusiv cele cu nuanta post-post-postmodernista sau cele debordante de limbajul “trasului de bretele” (pe astea le gasesc ca fiind cele mai frustrante!)…
vad o singura solutie: sa scriem pina la exasperare, cu totii, mici, mari, tristi sau debordanti… neincetind sa ne punem probleme…
nu stiu sa cint…
as vrea sa pot…
au incercat vreo citiva sa ma-nvete
cum sunetul te poate dramui
si inritma si alina cum nimeni altul
dar tot ce-am reusit sa leg de-olalta
a fost un scincet, fara de masura
si-ntristator ca toamnele-n amiaza…
si-am renuntat…
acum ascult in fiecare seara,
pe linga hapaitul monoton al vietii mele care trece
luind cu ea fiecare nota pe care n-am cintat-o,
o mierla…
atit…
si nici nu vreau mai mult…
cind am murit? si cum de n-am stiut?
inca 45 de minute este ziua mea… nashpa, ha?
si zara a facut un desen grandios…
povestea cu pescarii si lacul victoria… de fapt cu pestii si lacul victoria… ce cuvinte as putea sa folosesc? trist? emblematic?
o furie nemarginita pe toti cei care au si se bucura de ceea ce au… pe toti cei care au prea mult (si chiar si “putin” e prea mult pe linga nimicul pe care “ceilalti” nu il au!!!) si se trezesc dimineata gindindu-se la croissant-ul imbietor, proaspat, de la brutaria lui derks, de care se si bucura in umilitoarea lor ignoranta de rasfatati ai acestei lumi (nu alta, nu alta!!) civilizate, “elevate”, imbuibate, nestingherite si pe care eu o traiesc cu o nemasurabila cantitate de nauzee, cu atit mai mult cu cit stiu ca n-am sa reusesc sa ies din ea (nu ma trimiteti in india ca nu ma duc!) si, mai ales, cu cit stiu ca zara o va strabate si ea… ce sa imi doresc: ca zara mea sa fie unul dintre nestingheriti sau ca si ea, precum ma-sa, sa traiasca lucid si trist in scoala asta insipida de “zimbitori de meserie”?
cum am inceput: imi lipsesc cuvintele… intr-adevar, numai cele decente… astfel ca ma intorc la pagina de jurnal si la stiloul lui ilinca…
