artistul asa cum se valoreaza pe sine (1)

dubioasa viziunea lumii in care traim asupra Artei… multa arta monumentala, artisti faimosi deveniti faimosi pentru ca au fost acolo unde trebuia la momentul potrivit, o media care ignora arta sau daca o remarca este un fel de “da bine” expectorat intr-un jurnal preocupat de multe alte intimplari care de cele mai multe ori te fac sa plingi instant… a fost oare arta vreodata mainstream si s-a ridicat vreodata arta-acceptata-ca-mainstream la valoarea substantiala pe care o vedem acum in van gogh sau mozart?

zilele mele se desfasoara acum intr-un mediu in care singura mea tangenta cu arta se produce prin contactul cu pictura moderna dar anonima din firmele de contabilitate sau avocatura, prin intilnirea (la fel de anonima) cu arta monumentala (parte din peisaj, cu mesaj si substrat) de pe marginea autostrazilor sau din centrele oraselor… nu mai frecventez boeme precum cea bucuresteana si nici nu mai fug ca disperata de la vernisaj la prezentare de film la premiera de la bulandra… si de aceea, legaturile dintre mine si lumea clocotitoare a artistilor inca in viata s-au dizolvat in eterica mea continua referinta la albumele de arta si cd-urile din biblioteca, la intriganta mea relatie cu shakespeare si cei asemeni lui si la (favorizatul de noua media) film… adica relatia mea cu arta e la fel de abstracta precum dragostea printului fericit…

am recitit, acum citeva zile, intr-o viteza abominabila, suferintele tinarului werther… m-am ascuns sa citesc cartea pentru ca imi tremurau miinile citind-o… au trecut 19 ani de la prima mea intilnire cu werther si efectul este acelasi… si de atunci, incerc sa impac imaginea unui werther suferind durerile iadului cu imaginea lui goethe locuind in casa cea mare din frankfurt (sigur ar fi avut un jaguar argintiu daca ne-ar fi fost contemporan), bucurindu-se de faima si lucrind totusi cu enorma dedicatie la faust vreme de 20 de ani…

cum definim oare, astazi, Artistul si este definitia asta alta decit acum 200 de ani si nu cumva va fi desueta in alti 100?

l-am servit pe regele angliei…

ce pot face doua bilete gratis? pai, da: doua bilete gratis (bon-cadou-de-ziua-mea-expirind-in-doua-zile) te duc la film (la cinemateca, eee?)… astfel ca, simbata pe la 6 zic “asta-seara mergem la film”… stiu ca nu sint multe filme bune asa ca nu ma prea imbie mormolocul cultural… “die falscher”, da dar nu ruleaza decit luni… “atonement” si “contact” parca nu… si dintr-o data o raza de lumina din trecutul nostalgic al est-europeanului intelectual: “l-am servit pe regele angliei”… incredibil, imi spun, au facut film????? ma mai uit o data sa fiu sigur, da, e cartea lui bogumil… oooohhh, respir, inspir, nu-mi vine sa cred… si cine a facut filmuletzul? jiri menzel… in 2006… dragutul de jiri: satucul meu drag, larks on a wire, closely watched trains, toate vazute la cinemateca din bucuresti cu peter b. de cele mai multe ori…

reculeg stari din timpul cartii: o mihaela indragostita de witold gombrowicz si cochetind cu un bogumil hrabal vag conturat, cu obsesia absurdului esuat intr-un concret prea logic si transparent… atunci am inceput sa scriu “batrinul” care s-a transformat incet (procesul nu e inca terminat) in piesa despre kepler… neterminata si ea… fuga dupa jurnal si memorii, stop la pagina 88 din jurnalul lui gombrowicz si la caietul 2 al lui cioran, incremenirea in spaima intrebarii: ce ma fac daca le termin acum si peste citiva ani nu mai am cum sa le citesc fara sa le RE-citesc? pergolesi si buxtehude, tijuana moods cu mingus, the koln concert – fulgurant, arta fugii si missa solemnis, si, in final, sunetul persistent al tobei de tinichea (nu ca toate astea ar avea vreo ratiune cronologica)…

am vazut filmul ca o revedere… de fapt m-am reintilnit cu mine-le meu de acum o suta de ani… o avalansa de inocenta si sarcasm (cum pot oare cele doua co-exista?), luciditate si umanism, perfectiune pe pelicula si tone de caldura la mine in suflet precum revederea unui prieten drag sau auzul unor acorduri din concertul 24… un actor-clovn, banuti pe jos sclipind si rezonind a “ce-ti spuneam? ASTA e natura umana”, un film de la inceput pina la sfirsit fidel scriitorului, ca un compliment intirziat facut iubitei care a trecut deja… hranea un porumbel sau s-a lasat sa cada?

o intilnire dramatic de perfecta: hrabal, menzel si eu… ce mare m-au facut pina si pe mine doar lasindu-ma sa-i inteleg!