dubioasa viziunea lumii in care traim asupra Artei… multa arta monumentala, artisti faimosi deveniti faimosi pentru ca au fost acolo unde trebuia la momentul potrivit, o media care ignora arta sau daca o remarca este un fel de “da bine” expectorat intr-un jurnal preocupat de multe alte intimplari care de cele mai multe ori te fac sa plingi instant… a fost oare arta vreodata mainstream si s-a ridicat vreodata arta-acceptata-ca-mainstream la valoarea substantiala pe care o vedem acum in van gogh sau mozart?

zilele mele se desfasoara acum intr-un mediu in care singura mea tangenta cu arta se produce prin contactul cu pictura moderna dar anonima din firmele de contabilitate sau avocatura, prin intilnirea (la fel de anonima) cu arta monumentala (parte din peisaj, cu mesaj si substrat) de pe marginea autostrazilor sau din centrele oraselor… nu mai frecventez boeme precum cea bucuresteana si nici nu mai fug ca disperata de la vernisaj la prezentare de film la premiera de la bulandra… si de aceea, legaturile dintre mine si lumea clocotitoare a artistilor inca in viata s-au dizolvat in eterica mea continua referinta la albumele de arta si cd-urile din biblioteca, la intriganta mea relatie cu shakespeare si cei asemeni lui si la (favorizatul de noua media) film… adica relatia mea cu arta e la fel de abstracta precum dragostea printului fericit…

am recitit, acum citeva zile, intr-o viteza abominabila, suferintele tinarului werther… m-am ascuns sa citesc cartea pentru ca imi tremurau miinile citind-o… au trecut 19 ani de la prima mea intilnire cu werther si efectul este acelasi… si de atunci, incerc sa impac imaginea unui werther suferind durerile iadului cu imaginea lui goethe locuind in casa cea mare din frankfurt (sigur ar fi avut un jaguar argintiu daca ne-ar fi fost contemporan), bucurindu-se de faima si lucrind totusi cu enorma dedicatie la faust vreme de 20 de ani…

cum definim oare, astazi, Artistul si este definitia asta alta decit acum 200 de ani si nu cumva va fi desueta in alti 100?