You are currently browsing the monthly archive for ianuarie 2008.
ca tot l-am adus in vorba: de ce ismail kadare? de ce NUMAI ismail kadare? cum se face ca nu reusesc sa citesc mai mult de 2-3 pagini din alt-ceva-cineva?
1.: sint citiva scriitori pe care nu-i mai pot citi de citiva ani buni… favoritii mei au ajuns sa ma inspaiminte… jurnalul lui gombrowicz e la cluj ca nu cumva sa ma tenteze sa-l deschid ca ma incearca o teama de mine insami sora cu disperarea… as vrea sa pot explica fenomenul altfel decit in versuri, ar fi un pas inainte in a sti ce ‘mnezeu ma face sa fiu asa cum sint, dar logica nu mi-e de nici un ajutor… caietele lui cioran le-am ars in gradina impreuna cu ultimele mele doua caiete de jurnal… … glumesc: nu am nici gradina, nici jurnal (o tentativa zace in dormitor, e un carnetel din hirtie manufacturata in india, atit de frumos incit de cite ori incep sa scriu pe foitele lui aspre, ma gindesc mai curind la omuletii care l-au fabricat decit la involburatele mele tenebre) si nu am ars in viata mea o carte, cum sa-l ard pe cioran… dar e ca si cum le-as fi ars, nu ma pot atinge de ele pen’ca banala atingere imi arde pielea de pe buricele degetelor… metaforic? da, arderea e metafizica, degetele mele sint inca intacte… kadare nu ma arde, kadare nu ma cearta ca imi las angoasele deoparte ca sa incerc sa traiesc o viata banala cu mic-dejun, prinz si cina, cu reverente facute vecinilor cu care schimb aceleasi cuvinte din trei in trei zile, cu o pasiune inexplicabila pentru ceasurile frumoase, cu blog futil si neimpartasit, cu goana printre facturi, masini, cumparaturi si lene mascata in deprim… kadare tine cu mine…
2.: submisiva si curioasa cum sint, cumpar carti ca un om normal, poate chiar ceva mai mult… si deschid volume si le inchid si iar le deschid si iar le inchid, e o continua lupta cu cel din mine care vrea cu infrigurare sa stie si cel (sau cea?) care se protejeaza impotriva adevarurilor spuse de altii, traite de altii, din frica de a nu auzi exact ceea ce nu vrea sa-si marturiseasca… kadare nu tortureaza astfel… kadare e cuminte si simplu si vag absurd in a-si alege subiectele… kadare nu ma doare… kadare ma face doar sa iubesc albania in saminta ei de tara straina de orice continent si sa vreau sa ma duc acolo sa vad cu ochii mei ceea ce pina acum am vazut doar cu ochii lui…
3.: imi reprima cartile de duzina desi poate citirea “ieftina” n-ar fi un exercitiu rau, acum…
recitesc ce am scris si imi spun: marunt universul tocmai schitat in citeva nume… deh! mai trec si pe la konrad lorenz ca uit mereu care sint cele opt pacate capitale… dar numai ca sa ma intorc cu mai multa dragoste spre ismail, sa-i spun ca inca ani buni vom fi nu numai cei mai buni prieteni dar chiar am sa-mi spulber fiecare aprilie de acum incolo si am sa inghet cu incapatinare fiecare floare din martie…
cred, in mod absolut, ca ceea ce ucide vocea din noi este dependenta de “mainstream”… cine are urechi sa auda, a si auzit deja si stie despre ce vorbesc…
vorbesc despre frica de a fi “alternativ”… despre snobismul care te ia pe val si care, alaturi de inconsistenta (uneori macabra, alteori vag romantica), ignoranta (si ea in ranguri mai inalte sau nu) si disciplina (att.: numai cea auto-impusa) fac din noi uneltele sistemului… dictatorial sau nu… ceea ce e si mai flagrant este faptul ca un procent gras din lumea civilizata nu POATE trai in afara “mainstream”-ului… fie el cultural, anti-cultural, pseudo-cultural sau a-cultural… nu se pot, bietii omuleti, misca, nu pot respira, nu se pot tunde, nu se pot defeca in afara normelor “cum scrie ele la carte”… nu se pot afirma daca nu stiu ce inseamna ultimele abrevieri “la moda”, nu se pot intretine coerent daca nu stiu expresiile “tari”, nu stiu sa mai FIE daca nu au citit in revista preferata ce si cit sa ingurgiteze ca sa “dea bine”… bebelusii TREBUIE sa manince cereale ca asa face tot omu’ vestic si evoluat, ca si cum zaharul ala tona amestecat cu saminta de porumb, secara si mai stiu eu ce poate sa faca vreun bine stomacelului mititel si nestiutor de un an … ma intreb: da’ sarmalele ce au, bai tata?
deja fabulez da’ incep sa ma simt mai bine si mai defulata… q.e.d.
ma intorc (fatidic!) la ilie din bistrita de care nu ma mai pot desparti de o buna bucata de vreme: “In perspectiva, a fost o chimie sociala (dincolo de Securitate si jeg si umilinta) care a favorizat, paradoxal, fericirea.” (asta intr-o privire inapoi, vremea dictaturii)…
sa ne legam, de pilda, de olandezi: cica sint, statistic, cei mai fericiti din europa… multumiti cu standardul de viata, fara probleme majore, cumintiti de un sistem birocratizat la maximum (cine a zis ca birocratia e rea?) pina la infantilitate… dar in olanda, tara celor mai fericiti dintre europeni, e o rusine sa spui ca ai probleme, ca nu te asculta copilul sau ca esti bolnav, ca nu ai bani si ca iti faci probleme ca incep sa te coste curentul si apa si gazul cam mult… mare rusine, va zic!! cum adica: toti se descurca multumitor si tu te plingi, adica NU POTI??? incearca sa le spui cum stau de fapt lucrurile la tine acasa: fie, in secunda doi, ti-au intors spatele spunind ca au treaba, fie, in alte 3 – 4 secunde schimba subiectul cu o nesimtire tipica… in contextul asta cine mai spune ca e nefericit?? pina si eu spun ca e minunat aici si ca m-am acomodat si m-am adaptat si m-am integrat si mint, copiii mei, mint de ingheata apele din rin si waal si din toate canalele si ma mir ca nu intru in pamint pe loc sub asa o caruta de minciuna si greata pe care le traiesc concomitent in aceleasi secunde si minute… ani… m-am adaptat, nu? nu am mintit chiar atit de dramatic…
ok, zici tu, cititorule, dar asta e masa cea mare care nu se discerne in olanda de cea din tara noastra de bastina… si ai dreptate… dar cu cei care l-au citit pe aristotel (si il mai citesc inca) si care il cunosc pe zatoichi si stiu ca ismail kadare nu e turc ce ne facem?? caci astia dor cel mai tare… si dragostea lor de “incadrare” e mai apriga si mai vivace si mai “successful” caci ei o fac cu “gnoranta” celui care stie dar foloseste, in modul cel mai pur oportunist cu putinta, forta pe care le-o da sti-itura… si vestea proasta e ca sint din ce in ce mai multi… normal, in era informatiei…
in timpurile noastre sint doua feluri de marginali: cei incapabili si cei din underground-ul “mainstream”-ului (scuzati nefericita alaturare)… restul sint toti oameni de succes… sau mimi ai acestora… ia uitati-va in stinga si in dreapta, ca si cum ati fi dumnezeu, si judecati: citi underground-dogs aveti in jur? citi dintre cei care au ce spune se si exprima social? 2? sau poate nu cunoasteti nici unul? atunci poate sinteti pozitionat gresit? poate mimati chiar dumneavoastra? sau poate nu va vine sa va uitati in oglinda?
uitati-va la mine: sint un exemplu stralucit de ratare! imi iubesc constiinta dar ma doare ca, vislind impotriva curentului, am sa ajung sa nu stiu ce sa-i raspund copilului meu cind ma va intreba: mama, tu ce meserie ai?
poate ca e totusi “alternativa” meseria mea si probabil ca de acolo mi se trage si deprimul social din fiecare zi… e curajul de a fi “eroul numanui”…
intimplator, am ceva timp si sint singura… interesant, imi spun, ce as putea sa fac? si ma blochez: nu mai stiu sa fac nimic din ceea ce faceam inainte in timpul meu liber… mi-am pierdut exercitiul timpului liber!!!!!
dar nu acesta e subiectul de asta seara…. ci urmatorul:
desteptindu-ma singura, candida si zimbitoare, nu deschid o carte (kadare e la rind, cu aprilie spulberat dar n-am mai pus mina pe el de vreo 37 de zile) si nici nu scriu email-uri la mamarutze, ci: pornesc cedeul cu koln-ul lui jarrett si citesc vechi draft-uri de email-uri trimise lui i. cu multi ani in urma (5, 6000 de ani?)… si ma potopesc neshte nostalgii de neimaginat acum doua ore…
si ajung si la cel cu S.S.S.F… care ar putea insemna: science-science-science fiction, nu? sau super-super-super fain… dar nu, ceea ce se ascunde sub cele 4 litere este sicilia-sau-sudul-frantei…
intru, asta-seara dupa muuuulte zile, pe blogul obliei… si are fata un post despre show-ul care tre’ sa … go on, probabil…
da, ili, show-ul nu se opreste, apparently… si, pentru ca absolutul sint eu, ma intreb in ce masura spectacolul m-a jucat pe mine, chiar si atunci cind credeam ca dirijorul eram eu?
si, pentru ca tot vorbesc singura, ma intreb in continuare: oare in locul ‘cela din mine in care stateai tu (“dincolo de distinctii si dihotomii, comuniune in absenta, paralela absoluta la real”), ce e acum? a ramas gol si l-am uitat? sa fie, in final, S.S.S.F. chiar numai un alt fel de science-fiction????
