Nisa argumentativa si adevarul meu
Actualmente scena filosofiei este ocupata de pozitivisti, monisti fiind ei sau pluralisti. Heidegger a devenit, din borna existentiala un fel de palimpsest si tot ce nu se ocupa cu discutia in jurul cunoasterii, constiintei si creierului este numit pseudo-cercetare filosofica. Si totusi, uite ca tocmai din aceasta directie, a pozitivismului hardcore, s-a nascut un concept care pare sa fie singurul argument ontologic in favoarea metafizicii: the explanatory gap.
Faptul ca aceasta nisa argumentativa s-a conturat in timp atit de clar si ca este luata in considerare de mai toti filosofii preocupati de problema corp-minte (demonstrindu-i in acest fel existenta, nu in mod absolut ci in spatiul contemporan al dezbaterii filosofice), ne face sa credem ca exista totusi ceva mai mult decit lasa pozitivismul (in formele lui initiale si moderne) sa se inteleaga. Dreptul la speculatie, de care am fost in mod sistematic privati din antichitate, de la momentul in care Aristotel (sau altcineva?) a formulat termenul de inductie, ne este in sfirsit plenar restituit prin acceptarea generala a acestei gauri negre a cunoasterii stiintifice.
Ce cadou: nevoia noastra de speculatie nu mai este, multumita nisei epistemologice, o nevoie venita dinlauntrul nostru, ca o nevoie atavica de a recunoaste o putere transcendentala noua, atotstapinitoare si atotcunoscatoare, NU, aceasta nevoie isi dovedeste in final necesitatea independent de noi, de incapacitatea noastra explanatorie si de conglomeratul agnostic de frici si angoase cu care ne-a blestemat constiinta fara sa ne dea si adapostul hermeneutic accesoriu, prin care noi, fara sa trebuiasca sa intrebam sau sa formulam intrebari si teorii, sa putem sa acceptam, sa ordonam si sa ne putem adapta naturii…
Si astfel, aceasta explanatory gap isi gaseste sensul nu numai in neurologie ci in tot ceea ce traieste, respirind sau nu, in tot ceea ce in esenta este animat de acel ceva ce nu si-a gasit niciodata explicatia in notiuni si teorii pozitiviste, ci doar in speculatii metafizice.
Caci are dreptul la o explicatie metafizica – si pina la momentul cunosterii finale, sa-l numim momentul-theta, putem, fara a fi peiorativi, sa numim aceasta explicatie metafizica speculatie – are asadar dreptul la o explicatie metafizica orice fenomen care, dintr-un motiv sau altul, sfirseste, pe caile comune, in the explanatory gap. Sint, prin urmare posibile si chiar intemeiate o multitudine de metafizici, ciudate sau nu, fara ca vreun pozitivist, fie el cit de inversunat, sa aiba dreptul sa le infirme teoretic si nici macar sa le ignore. Pentru ca fiecare dintre ele se poate dovedi, in final, adevarata.
Trebuie sa recunosc, cu amuzament, ca cele spuse mai sus au inferente de toate nuantele, placute mie sau nu: holiste, moniste, crestine, ne-crestine, etc… Si intr-adevar, este, cred, pentru prima oara in istorie cind filosofia empiristilor recunoaste explicit, un spatiu in care s-ar putea afla dumnezeu (al meu, al tau, al oricaruia). Un spatiu de dimensiuni reduse, in cadrul sau in afara constiintei (nici asta nu este definit), un spatiu in care nu numai EU sau TU poti formula un adevar ci unde se afla UN adevar care ne defineste pe toti. Fragila dar incintatoare raza a sperantei…
Ramine de vazut cit ne va lua sa depasim acel moment-theta in spatele caruia prevad o civilizatie de o liniste fara precedent. Si mai ales cum vom sti sa ajungem acolo.
