un chinez

ma simt uneori aici, in olanda, ca un chinez. ma simt, altfel spus, UN chinez. naiv si, uneori, stupid de credul. ar fi, dupa spusele multora, mai multe definitii posibile pentru “naiv”. pentru inceput: nu inseamna ca esti si prost daca esti naiv. asta cel putin intr-un fel de minim compendiu de popularizare a perceptelor moderne de etica. carevasazica, nu esti automat prost, prin definitie prostul fiind un creier incet, extrovert, cu o vaga intelegere asupra universului, dependent, incapabil de rationament supra-vegetativ, etc.
incercind sa aplic definitia de mai sus la cuvintul “naiv” simt o puternica tulburare neuronala cu finalizare in buricele degetelor, ceva imi displace profund (sa mai fi trait voltaire, m-ar fi inteles mai bine decit oricine altcineva).
chiar negind celelalte posibile definitii ale cuvintului “naiv”, ajunsa aici, mi-e clar: stiu acum ceea ce un naiv NU este si anume: un naiv nu este un prost.
pentru a merge mai departe: ca termenul “naiv” este direct legat de capacitatea fiecaruia de a crede si de a avea incredere, nu poate iarasi nega nimeni. putem oare afirma ca “un creier incet, extrovert, cu o vaga intelegere asupra universului, dependent, incapabil de rationament supra-vegetativ, etc.”, cu alte cuvinte un prost, este un credul? nu ar parea mai degraba adevarat ca un creier incet, dependent, etc. sa fie abscons, sceptic, fricos, ipocrit? sa putem oare spune ca ochii larg deschisi ai naivului, doi ochi prin care lasa sa i se vada sufletul, seamana intr-o cit de mica masura angosei incolore din privirea unui timpit?
nu poti parea naiv decit celor care nu sint astfel. si cei care nu sint deloc naivi, sint cei care au renuntat la legatura directa si nemijlocita cu sine in favoarea unui spectacol de behaviorism, ipocrizie si “eu nu sint ceea ce par, nu, nu, nu…”.
astfel ca, mai nou, spun cu mindrie ca eu de fapt sint un chinez. barbat, femeie, nu mai are importanta. in final, in fata adevarului, raminem doar noi: cei carora nu le este frica de el.