…

ca o maria magdalena, frumoasa si strasnica,
al carei blestem e sa boceasca metafizic
de fiecare data cind ii este inmormintat un vis
in ceramica de neargumentat a scepticismului,

de fiecare data cind din inchipuita imagine a fericirii
dizolva marunt doar o ploaie de iluzii,
fara masura si fara impliniri,
tovarasita doar de grimasa hlizita a vecinului
care stie ca e dreptul lui sa arunce piatra – si o face,

de fiecare data cind din soarele diminetii scapara
dusmanos lumina neagra, prelungire meschina a noptii,
alegi din ce ramine, putin… nu ramine nimic…

nu-mi trebuie cu necesitate dumnezeu, ochi – spirit – trup,
mi-ar ajunge un inger, un inger naiv si sensibil,
sa-mi usureze duhul de meta-carenta,
sa ma saraceasca de maieutica,
„ia-o si du-te, da-o hrana la ciini,
ingoap-o in desertul tuturor uscaturilor!”,
sa ma izbaveasca de silogism,
cabotin fara scrupule, intrigant bumerang,
cauza divortului dintre mine si lume,
parabola ordinara a tot ce nu sint si a tot ce nu vreau…

uite: am in mina o piatra…
o vrea cineva? n-am s-o arunc, am sa ti-o dau…