daniel (1)

daniel a fost un predicator. nu la fel ca toti ceilalti, e drept, dar s-a hranit toata viata lui din predica si din invatatura in preaplin pe care le-a dat altora in forma de sentinta, de iertaciune sau, uneori, de pedeapsa. un om ca toti ceilalti, doar cu ceva mai mult curaj. si tupeu. si vina. nerv adica. nu din aroganta, nu a fost deloc un tip insolent, a fost doar cineva care, pricepind intr-o buna zi cum stateau (de fapt) lucrurile, si-a asumat pe deplin rolul de strabunic al cunoasterii. la vremea aceea si la nivelurile sociale la care avea el acces, retorica si dialectica erau mai mult (sau mai putin) necunoscute, atit ca concepte cit si ca practici, ceea ce speria si deschidea urechile era formula cea fericita pe care sfintul daniel o inchegase dintr-un trecut tumultos si o frica nedefinita de viitor in aceeasi zi de care cu totii ne vom aminti ca fiind Ziua in care daniel a stiut ca dumnezeu a fost nu asasinat de mari filosofi ca pirocrates si valerianus ci intors si scufundat in sine ca o supernova implodata intr-o gaura neagra.
o zi remarcabila.
de atunci incolo, daniel nu a mai avut liniste, si-a pierdut odihna si pofta si a plecat in lume sa predice inexistenta lui dumnezeu cu aceeasi tarie cu care in primii sai ani de intelegere se trezea diminetile inaintea zorilor si se grabea la locul de rugaciune ca sa fie sigur ca el era primul care, umilit si rastignit, se daruia domnului, trup si suflet, jertfa benevolenta, calda si rurala, el – unicul, el – magnificul, el – daniel…

23 noiembrie 2010